Da, fratele Branham a fost un adevarat profet al Domnului

Capitolul 77 : Împărţirea unei moşteniri (1957)- din  cartea  SUPRANATURALUL

  Banks Wood a avut un motiv bun să cumpere o casă în vecinătatea lui William Branham. În ianuarie 1950, soţia lui, Ruby, l-a convins să participe la o adunare a lui Branham în Louisville, Kentucky. Banks fusese crescut în mişcarea „Martorii lui Iehova”, aşa că ideea că Isus Hristos ar putea vindeca astăzi şi bolnavi, i se părea ceva ridicol. În seara aceea din Louisville, Banks Wood a urmărit uimit cum William Branham a spus prin darul deosebirii problemele străinilor.

„Pare în ordine,” se gândea el, „dar cum pot fi sigur că acei oameni au fost vindecaţi cu adevărat?”

Apoi l-a văzut pe William Branham rugându-se pentru un băiat olog din cauza poliomelitei. Băiatul s-a ridicat din scaunul cu rotile şi a alergat pe scările care dădeau pe platformă, lăudându-L pe Isus Hristos pentru că l-a vindecat. Lucrul acesta l-a mişcat foarte tare pe Banks, deoarece şi băiatul lui, David, era bolnav de poliomelită. Simţea că a ajuns în sfârşit la ceva real.

Banks Wood a decis că trebuia să ştie cât mai multe despre această slujbă neobişnuită, aşa că a mers împreună cu soţia sa la următoarea campanie a lui William Branham, care se ţinea la Houston, Texas, la sfârşitul lui ianuarie 1950. Ei se aflau în audienţă în seara când a fost fotografiat Stâlpul de Foc deasupra capului lui William Branham, ceea ce a făcut ca Banks să se întoarcă foarte gândit acasă, în Kentucky.

În august 1950, William Branham a ţinut o campanie de două săptămâni în Cleveland, Ohio. Într-o seară, Banks, Ruby şi micul David Wood, au luat parte împreună cu alte mii de oameni, la adunarea care se ţinea  într-un cort mare.

În timpul serviciului de rugăciune, William Branham a privit în audienţă şi a spus:

„Acolo în spate stă un bărbat împreună cu familia lui. Numele lui este Wood… Banks Wood. Nu eşti din oraşul acesta, ci locuieşti lângă Crestwood, Kentucky. Eşti dintre „Martorii lui Iehova”; ai un băiat care are un picior paralizat, iar soţia ta suferă de o tumoare. Aşa vorbeşte Domnul: amândoi sunt vindecaţi!”

După ce a spus aceste cuvinte, evanghelistul s-a întors spre rândul de rugăciune. Şocaţi, Banks şi Ruby s-au uitat unul la altul neştiind ce să facă. Deodată Ruby a simţit ceva răcoros care îi străbătea trupul. Mirată, a palpat partea unde se aflase tumoarea, apoi s-a întors spre soţul ei şi i-a zis: „Banks, pune mâna! Umflătura a dispărut, nu o mai simt.”

El a pus mâna, dar nu a mai simţit umflătura. Dispăruse. Atunci s-a întors spre fiul său şi i-a zis: „David, ridică-te în picioare!” În timp ce băiatul  se străduia să îndeplinească cererea tatălui său, piciorul olog i s-a îndreptat, aşa că putea să stea pe două picioare sănătoase. Nu era nici o mirare că David Wood nu mai voia să stea pe scaun. Nu era surprinzător nici faptul că Banks Wood şi-a predat viaţa lui Isus Hristos.

Puţin după aceea, el şi-a vândut casa şi firma de construcţii din Kentucky, şi s-a mutat în Jeffersonville, Indiana, ca să poată participa săptămânal la meetingurile lui Branham. După ce a cumpărat casa din vecinătatea lui Bill, cei doi au devenit prieteni foarte buni.

După ce Banks Wood L-a acceptat pe Isus Hristos ca Domnul şi Mântuitorul lui personal, tatăl, mama, fratele, surorile şi toţi cunoscuţii care erau martori ai lui Iehovah,     l-au renegat, aşa că nu i-a mai văzut mulţi ani.

Dar într-o dimineaţă din aprilie 1957, şi-a făcut apariţia la uşă fratele lui, Lyle, aşa că cei doi fraţi s-au aşezat la masa din bucătărie şi au început să discute.

În cele din urmă, Lyle, i-a zis:

„Banks, am venit aici ca să discutăm despre tine. Ce s-a întâmplat cu capul tău? În ce fanatism ai intrat?”

„Acesta nu este fanatism, Lyle. Priveşte la picioarele lui David.”

„Ah, prostii! Tatăl nostru ne-a crescut într-o învăţătură mai bună decât aceasta, şi ne-a avertizat  întotdeauna cu privire la predicatorii aceştia aprinşi. Nu-mi vine să cred că ai intrat într-o asemenea încurcătură. Ce fel de nonsensuri crezi? Poate este un vorbitor blând ca să te determine să nu te mai ocupi de construcţii şi să-l urmezi pe el oriunde merge în ţară, aşa cum şi faci acum!”

„Nu, el nu este un asemenea vorbitor. De fapt, vorbeşte cât se poate de clar, iar Duhul lui Dumnezeu este cu el.”

„Ei bine, dacă am să mă întâlnesc cu tipul acesta,  Branham, am să-i spun câteva…”

„Uite-l acolo, coseşte în grădină. Stai să-l chem!”

Banks a ieşit afară şi i-a făcut cu mâna vecinului său să vină până la el, iar  când Bill a intrat în bucătărie, i l-a prezentat fratelui său. Bill l-a strâns cu putere, dar mâna pe care o strângea era rece şi moale. S-au aşezat şi au început să discute lângă nişte ceşti cu cafea.

Lyle îl privea foarte suspicios pe fratele Branham, deoarece în momentul acela nu prea semăna cu un predicator. Purta salopetă şi o pălărie de paie uzată, lăsată pe ceafă, iar faţa nu îi era bărbierită de vreo două zile. Sudoarea  lucea pe fruntea lui lată şi se prelingea pe tricou. Semăna mai degrabă cu un fermier decât cu un evanghelist.

Lyle i-a zis:

„Deci tu eşti acela care l-a dus pe Banks în această vânătoare de gâşte sălbatice!”

„Nu, domnule. Eu sunt doar fratele lui în Hristos. Dar da, propovăduiesc Evanghelia.”

Banks a intervenit şi i-a povestit fratelui său câteva din minunile pe care le văzuse în campaniile lui Branham, dar acesta l-a ascultat rece şi fără interes. După ce a ascultat mărturiile lui Banks timp de zece minute, Bill a zis:

„Presupun că nu crezi nimic din toate acestea, nu-i aşa domnule Wood?

„Sigur că nu! Nu există vindecare divină. Acestea sunt nişte prostii închipuite în care a căzut şi fratele meu. Cât priveşte aşa zisele viziuni…”

În timp ce Lyle îşi exprima părerea, prin faţa ochilor lui Bill se desfăşura o viziune, aşa că i-a zis:

„Domnule Wood, tu eşti căsătorit cu o femeie blondă şi ai doi băieţi blonzi, cam de 6-8 ani.”

Când a auzit aceste cuvinte, Lyle a aruncat spre fratele său o privire acuzatoare.

„Tu crezi că Banks mi-a spus aceasta”, a continuat Bill, „dar nu este adevărat. El nu mi-a povestit nimic despre familia sa, iar dacă ceea ce ţi-am spus nu te-a convins, poate o va face ceea ce îţi voi spune în continuare. Tu ai înşelat-o pe soţia ta, iar aceasta a dus la o despărţire între voi. Cu o seară înainte, ai fost cu o tânără cu păr şaten. La un moment dat ai auzit o bătaie în uşă şi ai vrut să deschizi, dar ea nu te-a lăsat. Aşa se face că te-ai ascuns în dormitorul ei, în timp ce ea s-a dus şi a deschis. Când te-ai uitat pe geam, ai văzut la uşă un bărbat îmbrăcat cu un costum de culoare închisă şi cravată roşie, care era un alt iubit al ei. Ai făcut foarte bine că nu te-ai dus să deschizi tu, pentru că bărbatul acela avea asupra lui o armă şi te-ar fi împuşcat.”

„Ci-ci-cine ţi-a spus toate acestea?” s-a bâlbâit Lyle.

„Dumnezeul cel Atotputernic tocmai mi-a arătat o viziune cu tot ce s-a întâmplat.”

Lyle s-a albit la faţă şi a zis: „Domnule Branham, fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus este adevărat. Cred că cel mai bine ar fi să-mi predau şi eu viaţa acestui Dumnezeu Atotputernic care ţi-a spus acest secret.”

Lyle a plecat acasă plin de entuziasm, să povestească familiei despre întoarcerea lui. O săptămână mai târziu, sora lui a luat parte la una din meetingurile lui Bill şi s-a convertit şi ea. Acest lucru l-a alarmat pe tatăl lor, care s-a hotărât să se întâlnească cu acest Branham şi să-şi îndrepte familia.

Pe 13 mai 1957, în timp ce Bill îşi întorcea maşina pe alee, a observat un bărbat bătrân care stătea în grădină.

S-a dus la el şi s-a prezentat.

„Deci tu eşti domnul Branham”, i-a zis omul morocănos. „Am auzit multe despre tine. Numele meu este  Wood… Jim Wood, iar Banks şi Lyle sunt fiii mei. Nu ştii unde este Banks?”

„Banks şi Ruby merg la cumpărături pe la ora asta. Haide înăuntru să te răcoreşti cu un pahar de apă.”

Nu a trecut mult şi Bill şi-a dat seama că el şi bătrânul Wood aveau multe lucruri comune. La început au povestit cum au crescut în Kentucky; ce bine era când mergeau la vânătoare de veveriţe sau la pescuit de păstrăvi şi crapi. Înainte de a intra în subiectul IeHoVaH – Dumnezeu, Bill l-a invitat pe Wood să meargă împreună la pescuit, gândindu-se că o asemenea ieşire le va da destul timp ca să discute despre religie. A propus să îi însoţească şi cei doi fii ai bătrânului: Banks şi Lyle, ceea ce lui Jim Wood i s-a părut o idee foarte bună.

În noaptea aceea a plouat tare, aşa că în dimineaţa următoare Banks i-a zis lui Bill:

„Ei bine, cred că ar fi bine să nu mai mergem la pescuit astăzi, deoarece curenţii vor fi noroioşi şi peştele nu va muşca.”

„Totuşi am putea încerca”, i-a zis Bill. Mai avea câteva zile libere până la următoarea campanie din Saskatoon, Canada şi simţea nevoia să se relaxeze puţin.

Aşadar, cei patru şi-au făcut bagajele şi le-au pus în camionul lui Banks. Banks şi tatăl său stăteau în faţă, iar Bill şi Lyle stăteau în spate. Banks conducea, iar destinaţia lor era lacul Dale Hallow, situat la 150 de mile spre est. Zona aceasta nu este departe de Burkesville, Kentucky, unde se născuse. Pentru că pământul de acolo era al unor rude de a lui şi aveau o barcă de închiriat, Bill se ducea adesea acolo la pescuit.

În timp ce treceau râul Ohio în Kentucky, Bill s-a rugat în tăcere: „Doamne, ajută-mă să ajung cumva la inima sinceră a acestui fermier bătrân.” Nu mult după aceea, a simţit că alunecă într-o viziune. Maşina a dispărut şi a văzut că mergea înainte în timp, iar viitorul îşi descoperea secretele sub ochii lui. Când viziunea s-a terminat, Bill a zis:

„Domnule Wood, ca să ştii că Evanghelia pe care o propovăduiesc este adevărată, toate pâraiele şi lacul pe lângă care vom trece astăzi vor fi noroioase până vom ajunge la destinaţie, dar lacul din spatele râului Wolf Dam va fi albastru şi frumos. Vom pescui până la 3.30 fără să prindem nimic, dar după aceea ei vor începe să prindă peşte somn. N-am prins niciodată astfel de peşti în apele acestea, dar acum voi prinde o mulţime: cam 25 de pound. Domnule Wood, tu vei pescui chiar lângă mine şi vei folosi aceeaşi momeală. Cu toate acestea, vei prinde un singur peşte şi la fel Lyle.  În dimineaţa următoare, voi prinde un somn cu burta roşie (Acest peşte trăieşte pe lângă coastele Australiei). N-am văzut exact cum arată, dar este unul mare pentru specia aceasta. Acela va fi ultimul peşte pe care îl vom prinde în excursia aceasta. Vom arunca la peşte toată ziua, dar nu va mai muşca nici unul. Aceasta este „Aşa vorbeşte Domnul!”

În colţul gurii lui Jim Wood a apărut un zâmbet de necredinţă, apoi a privit spre Banks şi a tras cu ochiul. Când au trecut însă şi de ultimul deal şi au văzut râul Wolf Dam cât se poate de limpede,  bătrânul Jim a început să-şi pună întrebări. Apa din spatele barajului era cât se poate de limpede şi albastră, ceea ce dovedea că acolo nu plouase de multă vreme.

Când au ajuns, au încercat să pescuiască păstrăvi, crapi şi bibani, dar fără succes.  După-amiază, Bill a schimbat momeala şi a prins un somn. În următoarele ore a prins o mulţime, în timp ce Lyle şi bătrânul Wood au prins fiecare câte unul. S-au oprit pe la ora 11.00 noaptea. Nimeni nu a spus nimic despre prorocia din dimineaţa aceea, deşi fiecare se gândea la ea.

Marţi dimineaţa, soarele a răsărit zâmbitor. După un mic dejun cu peşte prăjit, pescarii şi-au luat beţele şi uneltele de pescuit şi s-au îndreptat spre lac. În timp ce îşi puneau momeala în cârlig, Bill le-a amintit că în excursia aceea va mai fi prins un singur peşte. La prima aruncare,  Bill a prins un somn cu burta roşie. Cântărea cam un pound, ceea ce era  mult pentru specia lui.

Au continuat să pescuiască, dar nici unul nu a mai prins nimic. În fiecare oră, Banks, care ştia cât de exacte sunt viziunile lui Bill, a sugerat să adune uneltele şi să plece acasă, dar Jim Wood voia să mai stea. Era hotărât să mai prindă un peşte ca să demonstreze că erau greşiţi. Pentru aceasta, s-a mutat tot timpul dintr-un loc în altul, schimbând frecvent momeala şi tehnica, dar degeaba. A pescuit toată după-amiaza, chiar şi după ce s-a lăsat întunericul, dar nu a prins nimic.

Miercuri dimineaţa devreme, şi-au demontat tabăra. Bill trebuia să fie acasă, deoarece joi trebuia să plece în Saskatoon, Canada. În timp ce încărcau lucrurile în maşină, Banks l-a întrebat pe tatăl său:

„Acum ce mai zici tată?”

„Pă-ă-ă-i… dacă cineva poate vedea peştii înainte de a-i prinde, zic că este foarte bine,” a răspuns bătrânul în timp ce se juca cu cutia cu cârlige.

Bill şi-a dat seama că era momentul să-l abordeze şi el pe Jim Wood, aşa că a zis:

„Dar nu pot face aceasta întotdeauna, domnule Wood. Dumnezeu mi-a dat viziunea aceea pentru tine. Biblia spune că dacă vreţi să fiţi siguri că un om este proroc, trebuie să urmăriţi prorociile lui. Dacă prorociile lui nu se împlinesc, este clar că nu e un proroc, iar în cazul acesta trebuie să nu-l băgaţi în seamă; dar dacă se împlinesc,  fiţi atenţi la ceea ce spune pentru că este cuvântul Domnului. (Deuteronom 18.15-22). Eu ştiu că domnul Russell este considerat un proroc al mişcării „Martorii lui Iehova”, dar el a prorocit că Isus Hristos va reveni în anul 1914. Când acest lucru nu s-a întâmplat, Russell a spus că este vorba de o revenire spirituală, dar acest lucru nu este corect, deoarece Isus a venit înapoi spiritual în ziua de Rusalii, în forma Duhului Sfânt. Despre aceasta se vorbeşte în toată cartea Faptelor. Înseamnă că domnul Russell nu poate fi un proroc.”

Bill a continuat discuţia, arătând încă trei lucruri în care prorocia lui Russell a dat greş.

Jim Wood a început să-şi scarpine barba gânditor, după care a arătat cu mâna spre lac şi a citat cuvintele famenului etiopian: „Uite apa! Ce mă împiedecă să fiu botezat?” (Fapte 8.36). Şi pentru că nu era nimic să-l oprească, a fost botezat chiar atunci în Numele Domnului Isus Hristos.

În mai 1957, William Branham a călătorit în Saskatoon, Canada. Era prima campanie de vindecare majoră fără sponsorizarea bisericilor penticostale. Susţinerea financiară venea de la prezbiterieni, anglicani, baptişti şi alte denominaţiuni. Bisericile penticostale din Saskatoon, au refuzat pe faţă să coopereze, dar aceasta nu L-a împiedecat pe Dumnezeu să Se descopere.

Mai multe mii de oameni au umplut patinoarul oraşului Lowici ca să-l asculte pe Bill. Când a venit timpul pentru formarea rândului de rugăciune, Duhul lui Dumnezeu S-a mişcat atât de uşor şi de frumos, ca un patinator pe gheaţă.

În prima seară, o femeie oarbă şi-a recăpătat vederea în mod supranatural; un băiat care avea spasme şi-a recăpătat coordonarea muşchilor; un alt băiat care fusese toată viaţa surdo-mut, a auzit deodată pianul care cânta „Crede numai!”. Băiatul a început să ţipe, deoarece acesta era singurul fel în care ştia să-L laude pe Vindecătorul Său, Isus Hristos.

Într-o seară a venit în rândul de rugăciune un băiat cocoşat. Bill şi-a pus mâinile în jurul lui şi s-a rugat pentru el, apoi a spus:

„Când vei merge acasă, să-i spui mamei tale să-ţi strângă cureaua din jurul pieptului şi peste cocoaşă şi să facă un semn pentru măsură. Dacă până mâine seară cocoaşa nu se va micşora cu 3 inch, înseamnă că sunt un proroc fals. Să aduci cureaua ca s-o arătăm oamenilor.”

În seara următoare, băiatul a venit în faţă şi a arătat tuturor chinga cu care mama lui obişnuia să-i măsoare pieptul. Cocoaşa lui s-a micşorat într-adevăr cu 3 inch. Mai uimitor era că acum îşi putea ridica braţele deasupra capului, o mişcare imposibilă în mod normal, pentru cocoşaţi, din cauza deformării locului de unde pornesc braţele.

În timp ce oamenii se aliniau pentru rugăciune, Bill a spus: „Am să leg aceste două texte din Scriptură împreună. Ce a zis Natanael când Domnul i-a spus ce făcuse înainte de a merge la adunare? „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu; Tu eşti Împăratul lui Israel.” Aceasta a gândit acel evreu când a văzut semnul deosebirii la lucru.

Când samariteana a auzit darul deosebirii a  spus: „Doamne, văd că eşti proroc. Noi ştim că atunci când va veni Mesia, El va face toate aceste lucruri.” Şi Isus i-a zis: „Eu, Cel care vorbeşte cu tine, sunt El.” Pe baza acelui semn, femeia a lăsat găleata cu apă jos şi a alergat să le spună oamenilor din cetate: „Veniţi să vedeţi un Om care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva El este Mesia?” (Ioan 4.44-51; 4.5-29).

Dacă acela a fost semnul lui Mesia atunci, înseamnă că şi astăzi este la fel. Scoateţi afară toate „ismurile” denominaţionale şi priviţi la adevărul din Cuvânt: că Isus Hristos este înviat din morţi.

După această introducere, un uşier a adus în faţă prima persoană, iar când a venit viziunea, Bill a spus: „Ştiu că femeia aceasta este o creştină, pentru că are un duh binevoitor. Doamnă, tu eşti soţie de predicator şi ai o tumoare la piept. Nu eşti din oraşul acesta. Văd Coasta de Vest şi un oraş mare care are un parc mare. Este vorba de Vancouver, Columbia Britanică. Este Adevărat?”

Femeia a răspuns afirmativ, iar Bill şi-a pus o mână pe umărul femeii şi s-a rugat:

„Atotputernicule Dumnezeu, Te rog în Numele Domnului Isus Hristos să o binecuvântezi pe femeia aceasta şi s-o vindeci. Amin.”

Următorul în rând a fost un bărbat care a spus:

„Sunt pastor, iar femeia pentru care te-ai rugat este soţia mea. Tot ce ai spus este adevărat, şi pot declara că nu ne cunoşti pe nici unul dintre noi.”

„Îţi mulţumesc, frate. Tu ai o problemă la umăr. Ai avut un accident de motocicletă şi de atunci umărul tău nu a mai revenit la loc. Acum este gata. Poţi să te bucuri pentru că eşti bine. Dumnezeu să te binecuvânteze.”

Femeii care a urmat în rând, i-a spus:

„Crede din toată inima că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi că eu sunt slujitorul şi prorocul Lui. Dacă audienţa mă poate auzi… Văd că femeia aceasta este foarte neliniştită cu privire la ceva… Văd că a mers în baie şi acolo a căzut şi s-a lovit la piept. Aceasta s-a întâmplat cu un an în urmă, dar nu a mers la doctor pentru că s-a încrezut în Dumnezeu. Este adevărat?  Bine. Du-te la loc şi fii bine în Numele Domnului Isus Hristos.”

Pretutindeni în adunare, „bucăţi mari de necredinţă” cădeau jos de pe creştini, asemenea unor ţurţuri care cad de pe copacii îngheţaţi, când soarele le încălzeşte ramurile.

Bill a privit spre următoarea femeie din rând şi i-a zis:

„Doamnă, eu nu te cunosc, nu te-am văzut niciodată….”

Deodată s-a întors spre audienţă privind lumina Îngerului. „În audienţă s-a întâmplat ceva… Cineva a căzut.” Privea foarte atent mulţimea, apoi deodată a arătat spre un loc şi a spus: Acolo este o doamnă brunetă care mă priveşte peste umărul altei femei. Ea suferă de dureri de cap şi s-a rugat zicând: „Doamne, fă-l să mă cheme…” Ai dureri de cap îngrozitoare. Dacă este adevărat, ridică mâna. (Femeia a ridicat mâna). În ordine. Acum totul s-a sfârşit. Du-te, bucură-te şi fii bine în Numele lui Hristos.

Dar Îngerul nu terminase cu locul acela.

„Doamna care stă în spatele tău are artrită şi doreşte să fie şi ea vindecată. Este adevărat, doamnă?”

„Da, aşa este.”

Bill începuse să se clatine sub greutatea viziunilor care îl secau de putere.

Vedeţi? Voi nu puteţi să vă ascundeţi viaţa. Nimeni nu poate. Amin. O, mă bucur atât de mult că El a înviat din morţi! Mă bucur că Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci.

S-a întors din nou spre femeia de pe platformă şi i-a zis:

„Doamnă, tu nu eşti aici pentru tine, ci ai venit pentru fiul tău care este retardat mintal.” Femeia a oftat, iar Bill s-a rugat pentru fiul ei.

A urmat o femeie în vârstă, care avea o excrescenţă mare pe nas. Viziunea a descoperit toată viaţa ei, iar Bill a zis:

Aici este mai mult decât o umflătură. Ea cade şi apare în altă parte. Acum îţi creşte una pe piept. Tu nu eşti din oraşul acesta, ci vii din Edmonton, Alberta, şi te numeşti Pearl Lemnox. Doamnă Pearl, dacă vei crede din toată inima, te vei face bine.”

William Branham a continuat aşa cu persoană după persoană, viziune după viziune, seară după seară, totul fiind întotdeauna perfect.

În ultima seară din Saskatoon, a urcat pe platformă femeia care în prima seară fusese oarbă. Ea i-a înmânat lui Bill o scrisoare care conţinea toată mărturia ei.

După campania de vindecare din Saskatoon, William Branham a mers în Indianapolis, Indiana, pentru o altă campanie care s-a desfăşurat între 11-14 iunie 1957. Când  s-a întors de acolo era stors de puteri. Pe lângă cele 15-20 de viziuni pe care le vedea seară de seară în timpul serviciului de rugăciune, mai vedea 20-30 de viziuni în timpul interviurilor private pe care le acorda în camera lui de hotel. Greutatea acestor viziuni l-au stors aproape complet de putere.  Şi pentru că mai avea cam 14 zile de odihnă înainte de începerea următoarei campanii, care urma să se desfăşoare pe 29 iunie la Chicago, William Branham l-a rugat pe Banks şi pe Lyle să meargă cu el la pescuit.

În seara dinaintea plecării, Bill şi Banks s-au dus prin grădina lui Banks să caute râme pentru momeală. Deodată a venit în fugă micuţa Rebekah, dar nu ca să adune şi ea râme. Buza de jos îi tremura şi era gata să izbucnească în plâns:

„Tati, am găsit o pisicuţă care a mâncat ceva otrăvitor şi acum s-a umflat toată şi e pe moarte. Mă laşi s-o îngrijesc până moare?”

Lui Bill nu-i plăceau pisicile şi foarte rar le îngăduia pe lângă casă, dar fetiţa îl privea cu nişte ochi atât de rugători încât i-a zis:

„Păi dacă va muri curând, cred că nu e nici o problemă. Stai s-o văd şi eu.”

Rebekah a alergat spre casă şi curând s-a întors cu pisica bolnavă într-o cutie. Amintindu-şi că tatăl ei s-a rugat pentru acel oposum care fusese pe moarte, fetiţa i-a zis lui Bill:

„Tati, nu vrei să te rogi pentru pisicuţa asta?”

Bill a privit spre pisică şi şi-a dat seama imediat ce se va întâmpla cu ea, aşa că i-a zis fiicei lui să o pună peste noapte în şopron. A doua zi devreme, Rebekah a alergat la şopron să vadă ce-i face pisicuţa, iar când a privit în cutie a scos un strigăt de încântare: Pisica alăpta 12 pisoi.

În timp ce Bill încărca bagajele în maşina lui Banks, fiul său de doi ani, Joseph, a ieşit din şopron ţinând de gât unul din pisoii nou-născuţi:

„Joseph, nu ţine aşa pisicuţa!” l-a certat Bill, dar înainte să-i dea drumul, micuţul l-a strâns şi mai tare pe pisoiaş.  Bill s-a dus, i l-a luat din mână şi l-a aşezat lângă mama lui. Puiul se văieta ca şi cum ar fi fost rănit, aşa că Bill şi-a zis: „Sper că nu a păţit nimic!”

Curând Banks, Lyle şi Bill se îndreptau spre Dale Hallow, acelaşi loc de pescuit din Kentucky, unde fuseseră cu o săptămână înainte împreună cu Jim Wood. Când au ajuns la barajul râului Wolf Dam, Bill a închiriat o barcă de la rudele lui. Odată ajunşi pe lac, cei trei bărbaţi şi-au prins râmele în cârlige şi curând au prins câteva duzini de peştişori pe care  i-au tăiat bucăţi şi i-au folosit ca momeală pentru păstrăvi. Apoi s-au aşezat în aşteptarea peştilor mari.

Munţii înverziţi erau înconjuraţi de o ceaţă uşoară, iar lacul mirosea a alge, peşte şi ulei de motor. Razele soarelui încălzeau cămaşa lui Bill şi o briză răcoroasă şi plăcută, faţa lui. În timp ce privea o pereche de raţe care căutau muguri de plante de apă, Bill simţea cum toată istoveala dispare ca un puf  de păpădie purtat de briză.

Mica ambarcaţiune plutea alene de-a lungul ţărmului, iar cei trei bărbaţi discutau din Biblie, despre timpul când Petru, Iacov şi Ioan L-au văzut pe Isus stând de vorbă cu Moise şi Ilie. Când Petru a scris despre această experienţă, a spus: „Noi am fost martori la proslăvirea Lui; căci a primit de la Dumnezeu Tatăl, cinste şi slavă, atunci când S-a auzit acel Glas care zicea: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea. Noi am auzit acel Glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt.” (2 Petru 1.16-18).

„Să ştii că aşa m-am simţit şi eu, pentru că am avut privilegiul să petrec atâta timp cu un om sfânt ca tine, frate Bill”, a spus Banks.

„O, nu spune aşa ceva, frate Banks!” a răspuns Bill. „Eu nu sunt un om sfânt. Nu există nici un om sfânt, ci sfânt este Dumnezeu care locuieşte în om. Şi nu există nici un munte sfânt, ci Dumnezeul care a stat pe acel munte este sfânt. Cred că asta spune Petru în epistola sa.”

Ei vorbeau despre faptul că Dumnezeul cel sfânt locuieşte în poporul Său. Banks şi-a amintit de o femeie în vârstă pe care o ştia şi în care locuia Duhul lui Dumnezeu. Când Lyle şi Banks erau copii, femeia aceasta îi invita adesea acasă la ea şi le dădea pâine proaspăt coaptă şi le spunea despre dragostea lui Isus. Ei luau pâinea, dar pe Isus Îl lăsau în urmă. Banks a spus:

„Cred că acum are vreo 90 de ani. Ştii, Lyle, ea locuieşte aproape de aici. N-ar fi frumos să trecem pe la ea şi să-i spună că acum suntem amândoi creştini?”

Când Banks a spus aceste cuvinte, Bill a simţit că Duhul lui Dumnezeu vine peste el ca un spray răcoros dintr-un pulverizator, şi într-o sclipire de inspiraţie a spus:

„Aşa vorbeşte Domnul! În curând vei vedea slava lui Dumnezeu, pentru că un animal micuţ va fi adus la viaţă dintre cei morţi!”

Când şi-a revenit din cercetare, Bill a văzut că Lyle şi Banks îl privea uimiţi, iar Banks i-a zis:

„Frate Bill, ai vrut să spui exact cum am auzit?”

„Dar ce am spus?” a întrebat el sincer, pentru că nu îşi amintea.

După ce Banks i-a repetat prorocia, Bill l-a asigurat:

„Se va întâmplat exact cum s-a spus. Trebuie să fie aşa, pentru că nu am vorbit eu, ci Duhul Sfânt.”

„Ce animal crezi că va fi?” a întrebat Lyle.

„Nu ştiu sigur, dar în dimineaţa aceasta, fiul meu a strâns un pisoi foarte tare. Nu era mort când am plecat, dar poate va muri iar când ne vom întoarce acasă Dumnezeu îl va aduce înapoi la viaţă.”

Au pescuit toată ziua, dar fără să prindă nimic. Peştele mare nu a muşcat decât foarte târziu în seara aceea, şi în interval de câteva minute fiecare a prins câte un păstrăv care cântăreau împreună cam 20 de pound.

Dimineaţa, după un mic dejun cu păstrăv fript, au urcat în micuţa barcă, au pornit motorul şi au navigat de-a lungul malului. Au aruncat la peşti mici pentru a-şi face rezerve de momeală, dar pentru început nu au prins nimic. După o vreme, Bill a îndreptat barca spre un ostrov mic. Când au încetinit puţin, motorul bărcii a tuşit de câteva ori, apoi s-a oprit, aşa că Bill a lăsat-o să plutească cât mai aproape de mal. După ce a pus o râmă în cârlig, Bill a aruncat firul şi curând a simţit că a prins ceva. Cu o smucitură puternică, a tras afară micuţul peştişor.

În timp ce pescuiau în glofuleţul acela, cei trei discutau despre puterea lui Dumnezeu; despre vremea când  Isus i-a spus lui Petru pescarul: „Depărtează corabia spre apele adânci şi aruncaţi mrejele pentru pescuit!”

Şi Petru I-a răspuns: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic; dar la Cuvântul Tău voi arunca mrejele.”

Şi imediat ce au aruncat năvodul în lac, acesta s-a umplut cu atât de mulţi peşti încât a început să se rupă, aşa că Petru i-a chemat şi pe tovarăşii lor de pe altă barcă să vină să-i ajute. Când le-au umplut, erau atât de mulţi peşti încât bărcile au început să se scufunde. (Luca 5.17). Bill a spus că după părerea lui, peştii aceia nu erau în lac înainte de a vorbi Isus, ci Dumnezeu i-a creat pe loc, la Cuvântul Lui.

Pe întinderea apei roiau o mulţime de gâze înaripate. Caraşii şi păstrăvii erau flămânzi, iar de obicei ieşeau la suprafaţă să le prindă. Pentru că peştii erau foarte mici, Bill folosea un cârlig de 4. În schimb Lyle folosea unul mare, de 12, adică aceeaşi mărime pe care o folosea pentru păstrăvi. El a pus o râmă în cârlig şi l-a aruncat în apă. De fapt era mai atent la discuţia dintre Bill şi Banks decât la pescuit. Simţind că trage de fir, Lyle l-a tras afară şi a fost surprins să constate că un caras înghiţise cârligul de tot, până îi ajunsese în stomac. „Ia uitaţi-vă!” a spus el ţinând firul cu peştele atârnând la capătul lui. „Nici măcar nu se vede cârligul!”

Ţinând peştele cu o mână şi cârligul cu cealaltă, Lyle a tras de fir, dar când a făcut aceasta, a scos stomacul peştelui împreună cu o parte din măruntaie. Lyle a fluierat mirat şi a zis:

„Peştişorule, tocmai ai luat ultima masă,” iar după ce a eliberat cârligul, a aruncat peştele înapoi în apă. Câteva momente peştişorul a bătut din înotătoare şi din coadă încercând să înoate, apoi s-a răsturnat într-o parte şi a murit. Plutea nemişcat, fără viaţă, la vreo zece picioare de barcă, purtat de curent spre mal.

„Lyle, nu trebuia să se întâmpla asta!” i-a zis Bill. „Ar fi trebuit să foloseşti un cârlig mai mic, iar când simţi că muşcă peştele, trage firul, căci aceasta îi fixează cârligul în falcă.”

„O, eu nu mă prea pricep la pescuit,” a răspuns Lyle în timp ce punea o altă râmă în cârligul de 12. „De fapt, aşa am procedat întotdeauna.”

Curând Bill şi Banks  au revenit la discuţia lor despre puterea lui Dumnezeu, iar după vreo 30 de minute, Bill a menţionat un text din Scriptură care l-a intrigat întotdeauna. Într-o dimineaţă când era flămând, Isus a văzut un smochin şi a vrut să ia câteva smochine, dar pentru că nu a găsit nici una, a blestemat pomul. Până seara, toate frunzele copacului au fost maro; şi în timp ce ucenicii se mirau cât de repede se uscase, Isus le-a zis: „Aveţi credinţă în Dumnezeu. Căci adevărat vă spun, că oricine spune acestui munte: „Aruncă-te în mare!” şi nu se îndoieşte în inima lui, ci crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.” (Marcu 1.12-23).

În timp ce vorbea, Bill se uita la micul peşte mort care plutea nu departe de barcă. Briza l-a purtat între nişte plante de apă şi acum plutea într-o parte, cu măruntaiele ieşite pe gură.

Deodată Bill a auzit un zgomot ciudat, iar când a privit în sus, L-a văzut pe Îngerul Domnului care ardea ca un foc pe o parte a muntelui. Curând a pornit în jos într-un vârtej de vânt, care vâjâia deasupra vârfurilor copacilor, în timp ce se îndrepta spre barca lor. Curând Îngerul era deja lângă el, iar zgomotul vârtejului de vânt îi umplea simţurile. El i-a zis: „Ridică-te!”

Bill s-a ridicat în picioare, iar Lyle l-a întrebat pe Banks: „Ce face?”

„Linişte!” a şoptit Banks. „Se va întâmpla ceva.”

Îngerul a continuat: „Vorbeşte peştelui mort şi el va trăi din nou!”

Arătând spre carasul mort care plutea printre plante, Bill s spus:

„Peştişorule, Isus Hristos îţi dă viaţa înapoi!”

Imediat după ce Bill a pronunţat aceste cuvinte, peştişorul s-a făcut nevăzut. Sub privirile celor trei bărbaţi, stomacul peştelui s-a tars înapoi, apoi peştele s-a răsucit brusc şi a început să înoate pe sub apă.

Lyle a căzut pe spate în barcă şi a început să bâiguie uluit: „Ă-ă-ă-ă… Bill, tu-tu crezi că a-a-asta s-a întâmplat din cauză că i-am spus acelui peşte că tocmai a mâncat ultima lui masă?”

„Nu, frate Lyle. Dumnezeu Şi-a arătat puterea Sa cea mare, întărind textul din Scriptură despre care tocmai vorbeam.”

„Dar de ce?” a întrebat Banks. „Chiar tu ai spus că ai avut în rândul de rugăciune sute de oameni, inclusiv copii, cu spasme. De ce şi-ar folosi Dumnezeu puterea ca să învie un peşte?”

„El este Dumnezeu şi poate face tot ce doreşte. Aşa spune Biblia. Gândiţi-vă câţi leproşi erau în Ierusalim atunci când Isus Şi-a folosit puterea ca să blesteme acel smochin? Aceasta arată că Dumnezeu este interesat de toate lucrurile. Şi dacă este interesat să aducă la viaţă un peştişor, cu siguranţă El va aduce viaţă veşnică pentru toţi copiii Săi.”

În august, William Branham a zburat din nou spre nord, de data aceasta în Alberta, Canada. Timp de nouă zile a ţinut o campanie de vindecare prin credinţă în oraşul Edmonton. Mulţimea a fost mare, dar l-au primit cu răceală. În cea de-a treia seară, Bill şi-a dat seama că ceva era greşit. Credinţa acestor canadieni trebuia să crească la fel ca şi căldura unui foc din prerie, dar atitudinea lor era aproape de îngheţ.

Când şi-a încheiat predica, Bill a spus: „Vedeţi Lumina care se învârte acolo unde se termină treptele? Tocmai a apărut, şi cred că este aceeaşi Lumină, acelaşi Stâlp de Foc care a condus copiii lui Israel în cartea Exodului. Mai târziu, acel Stâlp de Foc a devenit trup şi a trăit printre noi în chipul Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos. Când era pe pământ, El a spus: „Eu vin de la Dumnezeu şi Mă întorc la Dumnezeu.” (Ioan 16.28). Eu cred că atunci când S-a întors la Dumnezeu, El S-a întors în acea formă de Lumină. Este aceeaşi Lumină care l-a lovit pe Pavel pe drumul Damascului, şi l-a orbit.

Atunci Pavel L-a întrebat: „Cine eşti, Tu, Doamne?”

„Eu sunt Isus.” (Fapte 9.3-5).

De asemenea, cred că este aceeaşi Lumină care a venit la Petru, în acea noapte în închisoare, a deschis porţile şi l-a scos afară. (Fapte 12.5-11). Cred sincer că Atotputernicul Dumnezeu este Creatorul cerurilor şi al pământului, şi El răspunde la rugăciunea femeii care stă aici. Spunând aceste cuvinte, Bill a arătat spre o femeie cu părul negru care stătea aproape în faţă.

„Tu ai o problemă nervoasă, iar bărbatul care stă lângă tine are probleme cu spatele. Voi sunteţi soţ şi soţie. Ridicaţi mâinile dacă este adevărat.”

După ce cei doi au ridicat mâinile, Bill i-a întrebat: „Aveţi numere de rugăciune? Nu? Nici nu vă trebuie, pentru că amândoi sunteţi vindecaţi. Isus Hristos vă face bine. Amin.”

Bărbatul care stă în spatele lor are probleme cu bila. Numele tău este Clarence şi eşti din Grand Praire, este adevărat? Problema ta la bilă s-a terminat, domnule. Du-te acasă şi bucură-te pentru că vei fi bine. Amin.”

Tu zici: „Frate Branham, acelui bărbat i-ai spus pe nume.”

Da. Când Isus Hristos a fost pe pământ în trup de carne, nu i-a spus lui Simon numele lui şi al tatălui său, iar după aceea l-a numit Petru? (Ioan 1.40-42). El este şi astăzi Acelaşi.

Deasupra acelei femei se află Lumina. Ea are probleme cu tensiunea. Ridică-te în picioare. Tu eşti din oraşul acesta şi locuieşti pe strada 125, la numărul 13104. dacă este adevărat, ridică mâna. În ordine, doamnă Fishbook. Eşti vindecată. Isus Hristos te face bine.

Credeţi că El este aici? Vreau ca orice bărbat sau femeie care au alunecat sau care tocmai L-au acceptat pe Hristos, să vină în faţă ca să cer binecuvântarea peste voi în timp ce este ungerea aici.”

Pianistul cânta un imn, şi deşi în sală se aflau mii de oameni, nici măcar unul dintre ei nu a venit în faţă. În cele din urmă, Bill a spus: „Care este problema voastră, canadienilor? Aţi devenit atât de religioşi încât L-aţi lăsat pe Hristos afară. Este bine să fii conservator, dar nu fiţi atât de rigizi încât să-L puneţi pe Duhul deoparte. Dacă faceţi aceasta, nu veţi avea nici o trezire.”

În clipa aceea, Bill a văzut un val negru care se rostogolea peste audienţă, aşa că i-a avertizat: „Dacă sunt prorocul lui Dumnezeu, vorbesc în Numele Lui. Voi aveţi ocazia să vă îndreptaţi înaintea lui Dumnezeu, deoarece se apropie timpul când veţi striga după acest lucru, dar nu va mai fi. Aceasta este „Aşa vorbeşte Domnul!” Dacă nu aveţi în inimile voastre dragostea lui Dumnezeu, sunteţi păcătoşi şi mergeţi pe drumul spre iad.  Aceasta este „Aşa vorbeşte Domnul!” Cel care vă vorbeşte acum este Acelaşi Dumnezeu care deosebeşte duhurile şi spune starea oamenilor. Eu vă vorbesc în Numele lui Isus Hristos. Fugiţi la altar şi pocăiţi-vă repede, înainte ca Dumnezeu să întoarcă foaia peste voi, căci atunci veţi fi osândiţi pe vecie! Aşa vorbeşte Duhul Sfânt care este acum în mijlocul vostru!”

După mai multe insistenţe şi îndemnuri la pocăinţă, câteva suflete au venit în faţă pentru rugăciune. Bill era foarte dezamăgit.

Prieteni, nu am mai văzut niciodată să se întâmple aşa ceva! N-am mai avut niciodată un sentiment ca cel care a venit peste mine acum câteva minute când am văzut acel val negru rostogolindu-se peste audienţă. Atunci am simţit că m-a lovit ceva. Dumnezeu ştie că acesta este adevărul. Ceva este greşit.”

Când s-a trezit a doua zi dimineaţa, William Branham se simţea descurajat. Ce era greşit? De ce aceşti creştini din Edmonton nu au recunoscut prezenţa lui Isus Hristos în mijlocul lor ca să primească toate binecuvântările care veneau din acea descoperire? Bill se întreba dacă nu cumva a greşit el cu ceva. Poate n-a prezentat Evanghelia în modul cel mai bun posibil.

Stând pe pat, a luat Biblia Scofield de pe noptieră şi a început să răsfoiască prin notiţele pe care le notase pe pagina goală din spate. A citit din nou viziunea pe care o avusese în anul 1952, în dimineaţa când Dumnezeu îl vindecase de acele amibe mortale. Şi-a amintit că atunci, un cap de mână i-a arătat să citească Iosua 1.2-9, sugerând că acele versete se aplicau slujbei lui la fel de mult cât se aplicau slujbei lui Iosua.

A închis Biblia, dar nu a pus-o jos. O ţinea între palme în timp ce se gândea. Curând a simţit prezenţa Îngerului Domnului care a venit în camera lui de hotel. Melancolia lui Bill s-a transformat în teamă. Şi-a ridicat mâinile până în dreptul inimii şi  le-a împreunat pentru rugăciune, aşteptând ca Dumnezeu să-i vorbească în fiecare moment. În clipa când şi-a luat mâinile de pe Biblie, cartea s-a deschis în două. Biblia lui era foarte uzată pentru că fusese folosită în mod constant timp de mulţi ani. Putea să se deschidă la oricare dintre paginile pe care le citea des, dar de data aceasta s-a deschis la Iosua 1, aşa că Bill a citit versetele 5,6 şi 9:

Nimeni nu va putea să stea împotriva ta, cât vei trăi. Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi.

Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci tu vei da în stăpânire poporului acesta ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da.

Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: „Întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face.”

Teama l-a lăsat, disperarea l-a părăsit şi încrederea a revenit. Dumnezeu îl chemase printr-un înger şi îl  călăuzea prin Duhul Sfânt, prin viziuni. Chiar dacă toate denominaţiunie creştine l-au respins, aceasta n-a schimbat hotărârea lui Dumnezeu care l-a rânduit să facă ceea ce făcea. El crezuse că singura lui sarcină era să ducă darul vindecării divine în lume, dar mai târziu, Dumnezeu i-a arătat că slujba lui are trei părţi: cele trei trageri din exemplul cu pescuitul: primele două trageri reprezintă slujba vindecării, dar a treia tragere era diferită. Tragerea a treia va prinde peştele cel mare, trofeul. Ea îi va chema pe cei ce alcătuiesc Mireasa lui Isus Hristos şi le va împărţi moştenirea în Ţara pe care a jurat Dumnezeu că le-o va da. Undeva trebuie să fie nişte oameni care vor auzi Adevărul, Îl vor recunoaşte şi se vor purta ca atare, pentru că Isus a spus: „Veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 1.32).

Bill a deschis Cartea în faţă şi a găsit pagina pe care scrisese: „Cum folosesc referirile.” Luând creionul, el a scris pe margine: „A trecut ceva vreme de când mi s-a deschis la capitolul 1 din Iosua. În dimineaţa aceasta de 7 august 1957, am fost bolnav şi nervos, aşa că am citit viziunea care mi-a fost dată şi care este notată pe pagina liberă din spatele cărţii. Am luat Biblia şi mi s-a deschis din nou la acelaşi capitol. Isuse scump, Te rog să mă ajuţi să fiu curajos spre slava Ta.”

Dând paginile înapoi la Iosua 1, Bill a notat sus pe pagină următoarele: Am promis că cu ajutorul Domnului, începând de azi 7 august 1957 voi fi curajos.”

În octombrie, William Branham a organizat obişnuita vânătoare de toamnă, sus la Trouflesome River Valey din Munţii Colorado Rochies. Din nefericire, când a ajuns la camping, toţi din grup plecaseră  în vale deoarece se îmbolnăviseră de gripă asiatică. Toţi aveau dureri şi febră, aşa că a rămas să vâneze singur. Nici măcar nu apucaseră să-şi scoate armele din huse. Pur şi simplu s-au întors şi au plecat acasă.

Bill a hotărât să-şi ia vacanţa în noiembrie, dar de data aceasta voia să plece la pescuit în centrul statului Idaho. Folosindu-se de cai de povară care  să-i ducă echipamentul, a mers departe în Munţii Sawtooth, şi şi-a instalat cortul într-o poiană lângă Râul fără întoarcere. Era un ţinut minunat, cu vârfuri stâncoase de granit şi cu văi împădurite de brazi şi pini. Acest fel de ţinut îi plăcea cel mai mult, pentru că se putea relaxa şi nu putea fi găsit de lumea de afară, sau cel puţin aşa credea.

Imediat după ce şi-a organizat tabăra, Bill s-a dus la râu. S-a urcat pe un bolovan de granit şi a aruncat firul în apă, trăgându-l înapoi cu mişcări scurte care imitau zborul unei muşte deasupra apei. În ziua aceea a prins un păstrăv uriaş (Peştele acela s-a dovedit a fi cel mai mare păstrăv curcubeu care a fost capturat până la acea dată, iar Bill i-a pus capul pe o placă).

A doua zi a pescuit în acelaşi loc, dar după câteva ore a auzit zgomotul de motor al unui avion mic. Când a privit în sus, a văzut un Piper Cab deasupra văii. Când a ajuns deasupra lui Bill, i-a făcut cu mâna, apoi i-a aruncat ceva cu paraşuta. Obiectul a căzut pe pajiştea din apropiere, iar când s-a dus să vadă ce este, Bill a găsit o canistră care avea înăuntru un mesaj pentru el. Tocmai murise fratele său, Howard. În dimineaţa următoare, Bill şi-a strâns tabăra, şi-a încărcat bagajele pe caii de povară şi s-a întors în civilizaţie.

După înmormântarea lui Howard, William Branham a plecat într-o scurtă campanie la Lakeport, în nordul Californiei. Oamenii de afaceri au aranjat ca adunarea să se ţină într-o clădire care era folosită ca expoziţie. Curând, câteva mii de oameni au ocupat scaunele pliante de metal.

Într-o seară, Bill a predicat despre un text din Scriptură care avea să-l urmărească mai târziu. Este vorba de Marcu 11.22-24:

Isus a luat cuvântul şi le-a zis: „Aveţi credinţă în Dumnezeu!”

Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare!”, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce va zice se va face, va avea lucrul cerut.

De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi primit, şi-l veţi avea.”

Marcu 11.23 îl chema. Nu se putea îndepărta de acolo. Avea ascuns ceva puternic, ceva ce nu înţelegea încă. Oricum, în seara aceea la Lakeport, a citit versetul 24, acolo unde Isus îi îndemna pe cei ce Îl urmau să aibă credinţă atunci când se roagă.

Aproape de încheierea predicii, un fotograf care se afla în partea dreaptă a lui Bill, a făcut câteva fotografii. Când a developat filmul, prima fotografie părea normală, arătându-l pe Wiliiam Branham stând pe podium şi gesticulând în timp ce predica. În partea dreaptă a podiumului era un coş cu crini, iar lângă ei era microfonul fixat pe un suport. În spatele lui, din tavan atârna o cutie pătrată din metal, pe unde venea căldura, iar în spatele scenei stăteau doi bărbaţi pe scaune pliante. Lângă cei doi bărbaţi atârna o cortină, fie ca decor, fie pentru a acoperi ceva ce nu putea fi mutat cu uşurinţă.

Următoarea fotografie înfăţişa podiumul care de data aceasta arăta ca o pictură străbătută de limbi de foc în nuanţe de chihlimbar. Îngerul Domnului stătea la dreapta lui Bill, arătând ca un nor, cam de şase picioare înălţime. El stătea între evanghelist şi oamenii aliniaţi pentru rugăciune în partea stângă  a clădirii. (Întotdeauna, William Branham îi punea pe oamenii din rândul de rugăciune în dreapta lui, astfel încât să nu se oprească şi să stea în apropierea Îngerului). În acea fotografie nu doar forma vizibilă a  Îngerului era uimitoare, ci faptul că în spatele lui Bill se vedea profilul lui Isus (faţa, barba, gâtul), cu braţele întinse, iar din mâinile Lui ieşeau şapte limbi distincte de foc mărşăluind ca nişte mesageri şi îndreptându-se spre bărbatul care predica. Trupul lui Bill părea absorbit în strălucirea acelui Foc supranatural. (Când a privit fotografia, William Branham a spus că îi amintea de scenele descrise în Ezechiel 1 şi Apocalipsa 4.5).

Într-o asemenea atmosferă minunile erau gata să se întâmple, ceea ce era un eveniment fericit pentru femeia oarbă pe care o adusese cineva la rugăciune în seara aceea. Era o femeie indo-americană. Ochii ei erau complet albi ca şi cum ar fi fost acoperiţi cu un film – irisul ochilor ei nu se mai vedea. Bill a vorbit cu femeia puţin până i-a contactat Duhul, apoi a avut o viziune şi i-a spus:

„Cu nouă ani în urmă ţi-a ajuns la creier un cheag de sânge şi ai paralizat. Te-ai recuperat în mare parte, dar acel atac ţi-a dat ochii peste cap şi de atunci eşti oarbă. Suferi tot timpul zi şi noapte, şi nu ai pace deloc.

Compasiunea lui Bill era şi mai mare pentru acea femeie, deoarece îi amintea de mama lui care era pe jumătate indiană Cherokee. Când s-a rugat pentru ea să-şi recapete vederea, ochii femeii au revenit în poziţia corectă şi s-au umplut de lacrimi de bucurie pentru că vedea din nou.

Refuzând ajutorul persoanei care o adusese, femeia a păşit singură de pe podium.

Această minune a trezit credinţa unui domn în vârstă, luteran, care stătea în spatele lui Bill. Soţia lui suferea de ulcer hemoragic, ceea ce a făcut ca în ultimii patru ani starea ei să se înrăutăţească tot mai mult. Acum nu mai putea să mănânce mâncare solidă şi devenise atât de anemică încât doctorul voia să-i facă o transfuzie de sânge şi s-o opereze într-o săptămână.  Bătrânul luteran s-a rugat în tăcere:

„Doamne, îngăduie ca fratele Branham să amintească şi problema soţiei mele. Dacă o vei vindeca în seara aceasta, voi lua cei cinci sute de dolari pe care i-am adunat pentru operaţie şi îi voi dona bisericii luterane care se construieşte în Ukiah.”

Bill s-a întors instantaneu şi a arătat spre acel bărbat zicând:

„Domnule, tu tocmai te-ai rugat ca Dumnezeu să o vindece pe soţia ta şi ai promis că vei dona cei cinci sute de dolari destinaţi operaţiei, pentru a ajuta la ridicarea bisericii luterane.”

Când a auzit acele cuvinte, bătrânul luteran a leşinat, iar când şi-a revenit a spus:

„Acesta este adevărul, prieteni.”

„Dumnezeu nu are nevoie de banii voştri; El vrea credinţa voastră. Domnule, soţia ta este vindecată. Aceasta este „Aşa vorbeşte Domnul!”

În dimineaţa următoare, acest bărbat şi soţia lui de 80 de ani, au luat parte la dejunul Oamenilor de Afaceri Creştini. Bill a privit-o cum mânca şuncă şi ouă, cu pofta unei persoane cu vârsta jumătate ca a ei.

Imediat ce a sosit acasă din California, l-a sunat doamna  Bosworth din Florida, să-i spună că soţul ei era pe moarte. În timp ce Meda îi făcea din nou valiza, Bill şi-a pregătit maşina şi curând se afla deja în drum spre Florida.

Când au intrat în salonul spitalului, Fred Bosworth şi-a ridicat capul pleşuv şi şi-a întins mâinile osoase spre Bill, care l-a îmbrăţişat plângând: „Părinte! Părinte! Carele şi călăreţii lui Israel!” citând ultimele cuvinte spuse de Elisei lui Ilie.

Fred Bosworth i-a zis cu voce slabă:

„Fiule, să-ţi aduci aminte de misiunea ta, pentru că propovăduieşti adevărata Evanghelie.” În timp ce îşi ţinea prietenul de mână, Bill a răspuns:

„Am 48 de ani şi sunt atât de obosit… Poate că slujba mea s-a terminat.”

„Nu-i adevărat. Eşti tânăr şi slujba ta nici n-a început aşa cum a fost arătat. Să stai pe câmpul Evangheliei şi nu-i lăsa pe aceşti predicatori penticostali să tulbure Apa cu fanatismul lor. Du-te înainte cu Evanghelia pe care o ai, pentru că eu cred că eşti un apostol şi un proroc al Domnului nostru.”

„Frate Bosworth, tu ai predicat Evanghelia înainte să mă fi născut eu. Din toţi aceşti ani, care a fost cel mai minunat timp al vieţii tale?”

Şi bătrânul Bosworth a răspuns fără nici o ezitare: „Cel mai minunat moment al vieţii mele este chiar acum. În curând, Cel despre care am predicat în toţi anii aceştia, Cel pe care Îl iubesc, va intra pe uşa aceasta şi eu voi pleca cu El.”

Bill îl privea ca pe unul egal cu Avraam, Isaac şi Iacov:

Frate Bosworth, noi amândoi credem acelaşi lucru. Prin harul lui Dumnezeu, voi propovădui Evanghelia până la ultima răsuflare a trupului meu. Nu voi face compromis cu Cuvântul şi voi sta cât se poate de sincer pentru Isus Hristos, iar într-o zi ne vom reîntâlni într-o Ţară  mai bună, unde amândoi vom fi pururi tineri.”

Bosworth a zâmbit slăbit: „Fii fără grijă, frate Branham. Vei fi acolo.”

O lună mai târziu, Fred Bosworth a intrat timp de două zile în comă, apoi a deschis deodată ochii şi s-a ridicat din pat. Întinzând mâna, a început să dea mâna cu cineva invizibil: „Frate Jim, nu te-am văzut de multă vreme, de când ai murit. Tu te-ai întors la Domnul la una din meetingurile mele din Joliet, Illinois. Soră Julie, pe tine te-am condus la Domnul în adunarea mea din Winnipeg.”

Timp de două ore a salutat oamenii (din încăpere?) care veniseră la Domnul prin slujba lui, dar muriseră deja. La urmă, şi-a pus din nou capul pe pernă şi a adormit în braţele lui Isus. Fred Bosworth avea 84 de ani când a păşit pe calea spre veşnicie.

Anunțuri

Despre behaitul oilor si Glasul Pastorului

caci "Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine "...
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Da, fratele Branham a fost un adevarat profet al Domnului

  1. ile veronica zice:

    ce este de a Dumnezeu nu trebuie atatea argumente{propte) pentru a suptine un adevar Adevarul lui Hristos nu are nevoie de propte omenesti se subtine singur ce-i atata tam tam cu acest om Branham nu vedeti ca se exagereaza subtinerea lui sa dat pur si simplu ce este mai inportant pentru acest om ,orice argument biblic care se predica la anvoanele acestor grupari mesajul orei) trebuie sa se filtreze prin asa a zis profetul sau fr.Branham nu vedeti ca se adauga la invataturile bibliei si invataturile lui branham ,oare chiar nu va pasa ca santeti dusi in ratacire de acest om si urmasi lui ,ba mai mult rataciti intruna pe cine puteti sa-i convingeti ca acest om a fost trimis de Dumnezeu sa mai aduca un mesaj pe langa Cuvantul Lui Dumnezeu EVANGHELIA MANTUIRII NOASTRE Biblia SFANTA SCRIPTURA faceti exact ca celelalte culte mai adaugati pe langa Biblie si invataturile altui om altor „sfinti” ziceti si voi sfantul Branham tot una este cu cei ce zic sfantul Anton,Vasile GHheorghe …… si alti sfinti adaugati de oameni sau facut conoane si le respecta cu sfintenie tot asa ati cononizat acest zis :mesaj al orei: si-l respectati il traiti il ascultati zi de zi mai mult orice alceva ce ne-a invatat Hristos Domnul nostru Isus si Apistoli in cuvantul Evangheliei ,treaba dumneavoastra stiu ca voi fii contrazisa mai ales de acesti branhamisti ca am scris eu(( femeie) dar na consider ca nu sant in adunare si se vede de la distanta doar auzind cus se explica inca din Genesa cum a venit pacatul in lume doar atat nuti mai trebuie alta explicatie si te convige acest mesaj ca este o ratacire care tot mai multi o inchit,o spun cu durere sufleteasca nu din aroganta sau ignoranta fata de acest mesaj mai bine ignor o minciuna decat un Adevar DOAMNE AI MILA SI INDURARE DE POPORUL TAU SA NU SE MAI RATACEASCA CA NISTE ORBI PURTATI DE FILOZOFIILE SI INCHIPUIRILE ACESTUI OM SAU ALTUI CARE VOR SA DUCA POPORUL TAU IN RATACIRE AMIN

nimic

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s